Sursa foto: Pixabay
De multe secole ferestrele au fost destinate ca să aerisească și să lumineze casele oamenilor, să ofere un confort suplimentar spațiului de locuit. Doar că ele mai trebuiau și acoperite pentru un plus de protecție.
Dacă la început doar cei bogați își permiteau ca să îți pună la ferestre sticlă incoloră sau colorată, deoarece era extrem de scumpă și greu de procurat, acum lucrurile s-au schimbat radical. Sticla este un material des întâlnit într-o varietate foarte mare de amenajări interioare și exterioare. Se folosește nu doar pentru geamurile ferestrelor sau ușilor, ci și pentru multe alte scopuri, inclusiv pentru pereți despărțitori și balustrade interioare și exterioare.
Proprietățile fizice și mecanice ale sticlei:
- densitatea;
- rezistența;
- conductivitatea termică;
- extinderea termică;
- stabilitatea termică;
- fragilitatea;
- rezistența la căldură.
Densitatea sticlei este diferită în raport de compoziția pe care o are.
Astfel, dacă vorbim de varietățile de sticlă în care sunt prezente cantități mari de oxid de plumb, trebuie spus că ele au o densitate mai mare decât acele tipuri de sticlă în care găsim oxizi de beriliu, bor sau litiu.
În general, dacă ar fi să ne referim la densitatea medie a sticlei, aceasta este cuprinsă între valorile de 2200 și 2900 kg/m3.
Rezistența sticlei reprezintă o altă caracteristică de prim ordin.
Deși este un material aparent fragil, rezistența sa este excelentă la compresie, mai puțin la îndoire și întindere.
Astfel, dacă rezistența la compresie a varietăților comune de sticlă este în medie cuprinsă între 500 și 2000 MPa, rezistența la tracțiune nu trece de 100 MPa.
Având în vedere valorile de mai sus, nu este așadar de mirare faptul că specialiștii au încercat ca să găsească metode de a întări sticla prin diverse procedee. În urma aplicării acestora ei pot face ca sticla să aibă o rezistență chiar și de patru ori mai mare decât varietățile obișnuite ale acestui material.
Dacă ar fi să comparăm sticla cu metalul, trebuie amintit că oțelul are o rezistență medie de 1200 MPa.
Varietățile de sticlă cu rezistență crescută au de obicei în compoziție o cantitate mare de oxizi de calciu și bor, spre deosebire de varietățile de sticlă mai puțin rezistente, în structura cărora întâlnim de regulă oxizi de plumb și aluminiu.
Cu toate că rețeta de preparare a sticlei este extrem de importantă, când ne referim la gradul de rezistență al acesteia, nu trebuie să uităm că defectele, chiar și microscopice, pe care le prezintă materialul diminuează foarte mult acest indice.
O sticlă cu fisuri, cu zgârieturi adânci sau chiar mai puțin vizibile, este una de calitate inferioară atât estetic, dar mai ales din punctul de vedere al rezistenței la compresie.
Fragilitatea sticlei este pentru mulți o proprietate deloc de neglijat.
Strîns legată de rezistența la compresie, întindere și îndoire, fragilitatea poate să fie definită succint ca fiind acea proprietate mecanică a sticlei de a se sparge sub acțiunea unor forțe exterioare.
Sub temperatura de topire, sticla poate fi distrusă prin acțiune mecanică fără o deformare plastică vizibilă și, prin urmare, aparține materialelor fragile în mod ideal.
Spre deosebire de rezistență, gradul de fragilitate al sticlei nu este legat neapărat de compoziția chimică pe care o varietate sau alta de sticlă o are, ci, într-o măsură covârșitoare, de omogenitatea materialului topit (conferită de puritatea substanțelor din rețeta de preparare), precum și de grosimea pe care folia de sticlă o are.
Duritatea sticlei este acea proprietate mecanică pe care acest material o are la pătrunderea unui alt material dur prin el.
Există o scară a durității materialelor acceptată internațional. Precum este de imaginat, primul pe scara Mohs este diamantul cu o duritate de 10 unități, iar sticla nu stă nici ea deloc rău, având o duritate de 6-7.
Dacă ne referim la stabilirea durității varietăților de sticlă, ea se face prin testul de duritate abrazivă, mai exact prin decojirea unui strat de suprafață din sticlă în anumite condiții specifice de măcinare.
Din nou, rețeta de preparare este aceea care dă gradul de duritate al sticlei. Silicatul o face mai dură, oxizii de plumb scad foarte mult acest indice.
La ce folosește cunoașterea nivelului de duritate al unui tip de sticlă sau altul?
În primul rând pentru că așa se poate stabili exact cât de ușor sau de dificil se poate prelucra varietatea de sticlă respectivă.
Conductivitatea termică a sticlei reprezintă capacitatea acestui material de a transfera energia internă de la părțile mai calde, la cele cu o temperatură mai joasă.
Din fericire, conductivitatea sticlei este relativ mică, astfel încât coeficientul pentru geamurile ferestrelor nu trece de 0,96. Este mai mare decât a lemnului și cărămizilor de construcție, dar de zeci de ori mai mică decât a oțelului (care este în medie de 47).
Rezistența la căldură este determinată de capacitatea sticlei de a rezista la coroziune și distrugere ca urmare a unei modificări bruște a temperaturii externe.
Rezistența la temperaturi mari depinde nu numai de compoziția chimică a sticlei, ci și de mărimea produsului finit, precum și de cantitatea de transfer de căldură de pe suprafața acestuia.
Proprietățile optice ale sticlei sunt:
- transparența;
- absorbția luminii;
- reflectarea luminii;
- refracția luminii.
Absorbția luminii se referă la capacitatea unui anumit mediu (în cazul de față sticla) de a reduce intensitatea trecerii unui fascicul de lumină.
Absorbția luminii sticlei este redusă. Pentru sticla transparentă a ferestrelor ea este de aproximativ 88%. Acest coeficient este diferit atunci când sticla este fabricată folosind diferiți coloranți, precum și când se utilizează metode speciale de procesare a produselor finite.
Sticla transparentă este de regulă preferată deoarece transmite în mod egal toate culorile spectrului. În plus, cu cât geamul este mai curat, cu atât trece mai multă lumină și invers. Zgârieturile și petele de murdărie reduc foarte mult transparența sticlei și implicit absorb mai multă lumină.
Difuzarea luminii este procesul de deviere al razelor de lumină în direcții diferite.
Valoarea împrăștierii luminii depinde de calitatea suprafeței sticlei. Dacă lumina trece printr-o suprafață rugoasă, raza este parțial împrăștiată și, prin urmare, o astfel de sticlă pare translucidă. Această proprietate este de obicei utilizată la fabricarea abajururilor din sticlă pentru corpuri de iluminat.
Refracția luminii se referă la schimbarea direcției unui fascicul de lumină atunci când trece prin granița a două medii transparente (aer/sticlă). Valoarea care indică refracția luminii de sticlă este întotdeauna mai mare decât una.
Reflecția luminii se definește ca fiind revenirea unui fascicul de lumină atunci când atinge suprafața a două medii cu indici de refracție diferiți.
Având în vedere cele de mai sus, nu este de mirare că tot mai mulți proprietari de locuințe încearcă să culeagă câteva idei de amenajare a unui living cu scară interioară, câteva soluții constructive dintre care să aleagă ce se potrivește mai bine pentru o personalizare cât mai bună a căminelor lor.
În primă fază aceștia se uită pe Instagram, pe site-urile de specialitate, la emisiunile difuzate pe Netflix sau pe anumite canale tv dedicate, pentru a-și face o idee despre ceea ce își doresc cu adevărat, după care apelează la o firmă care proiectează și execută astfel de lucrări de montaj scări interioare.
Sticla este un material la modă, extrem de ofertant, așa încât oricine vrea o casă personalizată merită să o includă cu încredere în proiectul constructiv al unei case noi, dar și al uneia mai vechi, dar în plin proces de modernizare radicală.
